May 23 2008

Pe lângă plopii fără soţ

Mihai Eminescu

Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi –
Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea –
Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,

Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţă capul tău
Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.


May 22 2008

Nu credeam ca mai citeste cineva aici… dar daca tot e sa fac o placere anonimo…iata raspunsul !

Mihai Eminescu – Atât de fragedã…

Atât de fragedã, te-asameni
Cu floarea albã de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mãtasa sunã sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii
Rãsai ca marmura în loc –
S-atârnã sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasã blândã din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-aratã cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Sã-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrãţişãri de braţe reci.

Deodatã trece-o cugetare,
Un vãl pe ochii tãi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, şi-am înţeles prea bine
Sã nu mã ţin de pasul tãu,
Pierdutã vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Cã te-am zãrit e a mea vinã
Şi vecinic n-o sã mi-o mai iert,
Spãşi-voi visul de luminã
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o sã-mi rãsai ca o icoanã
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroanã –
Unde te duci? Când o sã vii?


Dec 20 2007

Hai mai tu esti serios!? Ei..te-am pacalit ;)

Mihai Beniuc – Ultima scrisoare

Sfîrşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles, voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nici un cuvînt nu-mi spune, că-i o formă.
Cunosc însemnatatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă.
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin

Nu te mai cînt în versuri niciodată,
Mai mult, în drumul tău nu am să ies.
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată.
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles

A fost, desigur, numai o greşeală.
Putea sa fie mult – nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost

Şi totuşi…, cîteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturînd de îngeri,
Lumina-n noaptea mea de îndoieli.

Cînd degete de Midas am pus, magic,
Pe frageda fiinţă-a ta de lut,
Simţeam în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput

Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă.
Şi-ngenunchiate rînduri, submisiv.

La soclul tău dumnezeiesc aşteaptă
Să le întinzi cu zîmbet liniştit
Spre sărutare, adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă roză auroră,
De ne-nţeles…, de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti,
Din întîmplare, rîndurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am sa pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: “Eşti ca oricare”,
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cît hăul,
Tu vei rămîne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat, de pofte, tăul
Ce-l ţine, candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi ne-ntinată,
Te voi iubi mereu, fără cuvînt,
Iar lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cînt.

Acolo, sub lumina de mister,
Scăldată-n apa visurilor, lină,
Vei sta, iubită, ca-ntr-un colţ de cer.
O stea de seară blîndă, şi senină.

Iar cînd viaţa va fi rea cu tine,
Cînd or să te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine.
Vom fi acolo, singuri, amîndoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mîngîi.
În dulcea lor cadenţa legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintîi.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Să plec de-aicea, de la voi, curînd,
Cînd glasul tău vreodată-o să mă cheme,
Voi reveni la tine, din mormînt.

Şi de va fi să nu se poată trece,
Pe veci, pecetluitele hotare,
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plîngînd în noaptea mare, tot mai mare.