Mar 29 2010

Strălucire subterană

In ultimele 2 luni am tot bătut drumul spre Bucuresti cu trenul in fiecare week-end. Tot ce mai pot vedea acum pe fereastră sunt gunoaiele. „Dezordinea e una, dar mizeria e cu totul altceva” îmi spunea Ea … Ma uit pe fereastră şi fiecare metru pătrat de iarbă, pământ, arbuşti sau orice altceva e marcat cu plastic – pet-uri, pungi, ambalaje.

Îmi amintesc că la o cupă europeană de fotbal organizată de Austria&Elveţia turiştii erau anunţaţi că pot bea apă din orice sursă din natură, adică fiecare pârâiaş are apă potabilă. La noi dacă încerci asta te îneci cu vreo cizmă, pungă sau orice pluteşte în derivă .

Mă uit la oamenii din jur, cei din tren care nu ştiu să folosească toaleta corespunzător (adică pentru ceea ce a fost construită), care nu vor să mai respecte nimic – nici pe cei de lângă ei, fumează exact sub semnul de „fumat interzis”, aruncă obiecte pe jos, pe geam, oriunde ca şi cum „dacă nu mai e la ei – a dispărut”.

Acum poate că sunt mai obosit ,vineri după amiază într-o călătorie de 400km pe durata a 8,5 ore, dar consider că „oamenii” par să nu mai gândească în perspectivă. Nu mai avem legătura cu natura ca şi cum nu am mai face parte din ea. De fiecare dată când îmi ridic ochii de pe laptop văd albia unui râu plină de pet-uri,  litiera pădurii cu ambalaje de biscuiţi şi doze metalice şi mă sufoc…

Gândesc doar că mâine dimineaţă mă voi duce pe Vf Şureanu şi sper că toate aceastea nu au ajuns până acolo.

Revin la Bucureşti, pe care îl consider cel mai mizerabil oraş, şi îmi amintesc o întâmplare din metrou, un alt tren cu aceeaşi oameni.  Un vagon pe trei sferturi plin în care urcă un tânăr livid, îmbrăcat sărăcăcios, desculţ şi cu un fes tras adânc peste urechi. Se aşează în genunchi lângă o bară centrală şi începe să recite „ A fost odată ca-n poveşti/A fost ca niciodată/Din rude mari împărăteşti/O preafrumoasă fată”. Pe mine, poate pentru că sunt moldovean sau doar poate mai sentimental, mă atinge poezia. Mă uit în jur, la oameni, şi mă gândesc că unii poate ignoră situaţia pentru că au văzut Filantropica sau nu i-au impresionat „Another day in paradise” a lui Phil Collins (am făcut referirile pentru că stârnesc interpretări proprii).  Printre scrâşniturile roţilor pe şine aud cum „din adânc necunoscut un mândru tânăr creşte”  şi mă gândesc la tinereţe, vigoare, viaţă, la când renunţăm oare să fim activi cu adevărat!? .. şi revin apoi la lacul tulburat din Ipoteşti.

Tânărul încheie şi spune „ această poezie a fost scrisă de Mihai Eminescu”. Oare ce mai înseamnă „Luceafărul” pentru cei din vagon? În trecerea sa tânărul a primit câţiva lei, un croissant şi un baton proteic. Îi întind şi eu un leu pentru impresia lăsată, cu gândul că poate aşa va avea măcar ce să mănânce folosind acele bucăţi de plastic verde, de pe care îl privea Nicolae Iorga.