Dec 20 2007

Hai mai tu esti serios!? Ei..te-am pacalit ;)

Mihai Beniuc – Ultima scrisoare

Sfîrşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles, voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nici un cuvînt nu-mi spune, că-i o formă.
Cunosc însemnatatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă.
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin

Nu te mai cînt în versuri niciodată,
Mai mult, în drumul tău nu am să ies.
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată.
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles

A fost, desigur, numai o greşeală.
Putea sa fie mult – nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost

Şi totuşi…, cîteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli.
Vedeam văzduhul fluturînd de îngeri,
Lumina-n noaptea mea de îndoieli.

Cînd degete de Midas am pus, magic,
Pe frageda fiinţă-a ta de lut,
Simţeam în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput

Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă.
Şi-ngenunchiate rînduri, submisiv.

La soclul tău dumnezeiesc aşteaptă
Să le întinzi cu zîmbet liniştit
Spre sărutare, adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă roză auroră,
De ne-nţeles…, de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti,
Din întîmplare, rîndurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am sa pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: “Eşti ca oricare”,
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cît hăul,
Tu vei rămîne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat, de pofte, tăul
Ce-l ţine, candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi ne-ntinată,
Te voi iubi mereu, fără cuvînt,
Iar lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cînt.

Acolo, sub lumina de mister,
Scăldată-n apa visurilor, lină,
Vei sta, iubită, ca-ntr-un colţ de cer.
O stea de seară blîndă, şi senină.

Iar cînd viaţa va fi rea cu tine,
Cînd or să te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine.
Vom fi acolo, singuri, amîndoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mîngîi.
În dulcea lor cadenţa legănată,
Te vei simţi ca-n visul tău dintîi.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,
Să plec de-aicea, de la voi, curînd,
Cînd glasul tău vreodată-o să mă cheme,
Voi reveni la tine, din mormînt.

Şi de va fi să nu se poată trece,
Pe veci, pecetluitele hotare,
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plîngînd în noaptea mare, tot mai mare.


Dec 20 2007

azi sau maine !?

Hai sa ne amintim si de Magda Isanos, o femeie superba, o poetesa ce promitea mult, un om care a murit atat de devreme, la doar 26 de ani …, cea care ii scria sotului sau, Eusebiu Camilar, cu doar cateva luni inainte de a muri: “Cu cât timpurile sunt mai barbare, mai înveninate de urã si mai irationale cu atât intelectualul este dator sã cultive sufletul lui într’un sens moral si sã se opunã curentului.

O poezie frumoasa de-a ei este “Murim… ca mâine”:

E-asa de trist să cugeti ca-ntr-o zi,
poate chiar maine, pomii de pe-aleea
colo unde-i vezi or să mai stee
voiosi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri si de ploi,
cu par din care siruie racoare…

Si iarba asta o să mai rasara,
iar luna tot asa o să se plece,
mirata, peste apa care trece
-noi singuri n-o să fim a doua oara.

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate
gasi atata vreme pentru ura,
când viata e de-abia o picatura
intre minutu-acesta care bate

si celalalt – si-mi pare nenteles
si trist ca nu privim la cer mai des,
ca nu culegem flori si nu zambim,
noi, care-asa de repede murim.